Deşi primăvara bate la uşă, dar vântul tot nu încetează să bată, însă asta nu opreşte un grup de cercetaşi să pornească pe calea Domnului, spre o nouă zi de reculegere.
Aşadar pe 3.03.2012 ne-am pornit de dimineaţă în drum spre Hălăuceşti, un grup 12 de cercetaşi, exploratori, lideri şi ajutori de lideri din Pildeşti, urmând să ne întâlnim într-un grup mare la Mănăstirea Surorilor Franciscane Misionare din Assisi, împreună cu cercetaşii din Adjudeni şi cei din Hălăuceşti.
Ajunşi la mănăstire ne-am eliberat de frigul strâns de pe drumuri şi ne-am îndreptat spre capela unde am făcut rugăciunea de dimineaţă, învăţând un cântec care ne-a lăsat o amprentă adâncă în sufletul nostru, făcându-ne să înţelegem că “numai Dumnezeu este de ajuns.
Cel care ne-a îndrumat şi ne-a ajutat să ne pregătim pentru postul Paştelui a fost Părintele Claudiu Mărtişcă, cu care am început prima meditaţie, despre rolul rugăciunii în vieţile noastre. Impresionant a fost momentul în care părintele Claudiu a făcut o comparaţie cu Cenacolul în care stăteau ucenicii şi Sfânta Fecioara Maria, la fel eram şi noi, vremea era tulbure, vântul era puternic şi nemilos, noi fiind ucenicii, iar Duhul Sfânt revărsând harurile peste noi.
Ce este rugăciunea? Cu ce ne ajută ea? Cred că toţi ne punem această întrebare, ei bine el ne-a oferit răspunsul; rugăciunea este “scara minţii noastre spre Dumnezeu”.
Cât de multă importanţă dăm noi rugăciunii, sau cât suflet punem în fiecare cuvânt adresat Domnului? De multe ori poate rostim aceste cuvinte din automatism şi pentru ca aşa ne-au învăţat părinţii, sau doar atunci când avem atâta nevoie de Dumnezeu, şi oare mă întreb: nu avem mereu nevoie de Dumnezeu? Ce merite avem noi că avem o familie frumoasă sau că luăm note bune la şcoală? Totul se datorează Lui, Cel care ne-a oferit un dar minunat, darul de a ne ruga. După învăţătura şi cuvintele frumoase venite de la părintele Claudiu, în sufletele noastre s-a trezit dorinţa de a ne ruga, pătrunzând şi câte o lacrimă în ochii noştri, conştientizând valoarea rugăciunii în vieţile noastre, ea fiind “motorul” zâmbetului nostru.
Meditând cu toţii la această temă adusă în faţa noastră, ne-am împărţit în cinci grupe, discutând despre tema abordată şi cunoscându-ne mai bine între noi, ca mai apoi, adunându-ne în grup mare, să punem în comun toate răspunsurile.
Ne-am echipat şi am pornit spre biserica din Hălăuceşti, biserică inaugurată în anul 1940, cu hramul “Naşterea Sfintei Fecioare Maria”. Ascultând un scurt istoric oferit de către părintele Claudiu, ne-am rugat cu evlavie “Îngerul Domnului”, ca apoi să luăm aşteptata masă. Cât timp am mâncat am putut observa că fiecare dintre noi parcă eram alţi oameni, vedem o mică transformare în fiecare dintre noi, o altă privire şi un alt zâmbet, gesturi minunate care simţeam că vin de acolo de sus.
După masa bine meritată, au venit şi jocurile care ne-au distrat şi ne-au dat şansa de a ne cunoaşte şi descoperi mai bine, apoi ne-am adunat să ascultăm o mărturie dată de surorile Franciscane Misionare de Assissi, depănând trecutul şi povestindu-ne experienţa avută în decursul anilor.
Pentru a simţi cu adevărat această zi de reculegere fiecare din noi fie ne-am spovedit, fie ne-am lămurit problemele, prin colocvii, cerând sfaturi de la preoţii şi surorile prezente, dobândind după acestea un zâmbet şi o faţă mai luminoasă, şi purtam pe buze numele lui Isus.
Liturghia a fost minunată, glasurile noastre formau un cor de îngeri care se simţea până în măduva oaselor, slăvindu-l pe Dumnezeu şi mulţumindu-i pentru darul pe care ni l-a oferit, darul de a avea o şansă de a cunoaşte oameni noi, de a învăţă unii de la alţii, de a ne elibera de păcatele noastre şi de a ne pregăti pentru marea sărbătoare a Paştelui.
“Căci dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată veţi avea?” (Mt 5,46) Aşadar ce răsplată vom avea dacă noi oferim iubirea doar oamenilor care ne iubesc? Oare Isus a iubit-o doar pe Maria şi pe Iosif? Răspunsul este nu, Isus a murit pentru noi, ne-a iubit atât de mult încât şi-a dat viaţă pentru noi, a vărsat sânge pentru noi, iar fiecare cui ce a străpuns trupul lui Cristos era un păcat al nostru, noi l-am dus pe muntele Calvar, noi şi păcatele noastre. Dar oare noi cum îi mulţumim? Uneori uităm să ne şi rugăm…
Cu sufletul împăcat şi luminat după liturghia oferită, primind cuvântul lui Dumnezeu, ne-am lua rămas bun unii de la alţii şi ne-am îndreptat cu toţii spre casele noastre, această zi lăsând o amprentă adâncă în sufletul nostru, urmând să medităm întreg postul la această zi, zi care a adus în viaţa fiecăruia harurile de care aveam nevoie.
Realizat de: Anca Farcaş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu